28 septembrie 2011

Despre sinucidere

Eu nu m-as putea sinucide niciodata dintr-un motiv simplu: sunt prea curioasa.

Imi vad viata ca pe un joc, unul in care se folosesc zaruri, gen monopoly. Oricat as calcula, nu pot sti ce imi rezerva zarul. Asa ca astept si imi mut figurina pe casuta indicata. Chiar daca uneori pierd, curiozitatea ma impinge sa joc mai departe... sunt atat de multe locuri neatinse. In unele momente platesc, in altele construiesc, dar intotdeauna ajung la start - locul care imi da bonusul de a merge mai departe.

Si imi astept intotdeauna randul la fericire. Si nu imi doresc sfarsitul jocului cand zarurile par ca devin gigantice de durere, ci gasesc o cale de a le rostogoli, doar pentru a putea vedea dincolo de ele. Si nu ma resemnez in fata figurinei incarcerate intr-un loc pierdut, ci o eliberez cu increderea unei duble victorii.

Dar mereu vreau sa stiu ce se afla dincolo de un joc pierdut...

21 septembrie 2011

Ce m-a facut ieri sa zambesc

"1. Astept de fiecare data fiecare post nou al tau... Imi place foarte mult ce scrii si cum scrii.
Si 2. Acum mi-e o foame de mor din cauza pozelor cu mancarica de cartofi postata de Robert."

Ieri am gasit scris pe mess aceste randuri ce mi-au inseninat ziua si mi-au pus un mare zambet pe fata. Au venit din partea "Dirigai", profesoara care mi-a fost indrumator in anul I de facultate.

15 septembrie 2011

Cuvinte mute

Pe varful limbii mi se ascund cuvinte desperechiate.
Imi alearga prin minte cu inversunare, dar isi pierd curajul in fata furiei realitatii.
Se clatina anevoie de lobul urechii, inclestandu-si sensul in suvitele de par ce imi aluneca lenese pe gat.
Imi separa sunetele in cioburi delicate ce apartineau unui vechi ceas de buzunar daruit unui nepot neglijent.
Sunt rusinoase in fata mustrarilor si se disipa intr-un fum de tigara.
Emotia unei atingeri le fac sa se risipeasca pe o pereche de buze dintr-un film mut.

09 septembrie 2011

Doar durere

Primul fum de tigara ma loveste in piept ca pumnul unui boxeur si imi trezeste gandurile amortite de plans. Gandurile ce mi-au intarziat ora de culcare si m-au aruncat intr-o neliniste chinuitoare.

Oricat de constienta eram de ce se va intampla, vestile primite virtual m-au rascolit cu mii de kilometri viteza. Neputinta distantei cantareste cel mai greu atunci cand nu ii pot sprijini in palme fata indurerata mamei ce si-a pierdut fiul. Prezenta mea nu le-ar fi alinat neputinta fiilor ramasi fara tata, nici a sotiei vaduvite de boala. Dar poate as fi reusit sa le rasplatesc macar putin din ajutorul pe care l-am primit din partea lor in situatii mult mai putin fatale.

Cand forfota vietii se opreste, mai are rost sa iti pui o ultima dorinta?